Salomon Ultra Trail Hungary – Despre puterea miraculoasa a voluntarilor

Cursa de 65k din Cape Town (decembrie 2017) pare ca inca ramane de referinta pentru mine. Imi amintesc coborarile tehnice, caldura si praful, dar chiar mai clar, discutia pe care o aveam cu partenera de traseu – Sara (USA).

Sara este triatlonista, o femeie puternica pe care am simpatizat-o initial doar observand atitudinea ei in cursa. Singuratatea muntelui apropie oamenii, nu a durat mult pana cand ne-am imprietenit si am reusit sa ne motivam reciproc pana la finish (pentru mai bine de 20 km).

Povestesc despre motivatie pentru ca Sara mi-a tot repetat motto-ul ei, care mi-a ramas intiparit in minte: “If you’re going through hell, keep going.” (Winston Churchill)

Nimeni nu spune ca Ultra-ul ar fi usor, nici chiar atunci cand are putin peste 50k. Despre distante mai mari nici nu vorbesc. Oricat de antrenat ai fi, neprevazutul te poate lovi fara pic de mila, si te poti trezi pustiit si vlaguit, departe de orice asteptare pe care ai fi putut-o avea de la tine. Ramai umil, nu stii niciodata ce iti rezerva viitorul!

Povestesc toate astea pentru ca Salomon Ultra Trail Hungary a fost, in parte, o cursa prin iad – intalnirea cu demonii caldurii, singuratatii si abandonului. Totusi, este o poveste cu final fericit!

Inceputul

Startul cursei a avut loc in Szentendre, oras situat la aproximativ 20 km de Budapesta. La 8:20 intram in zona de start. O cursa la care nu cunosteam pe nimeni, despre care auzisem ca este prost marcata. Bun inceput, nu?! Situatia nu a durat mult, caci am intalnit primii (si singurii) romani: Octavian si Aristotel, veniti de la Timisoara. Cateva glumite pe seama faptului ca sunt din Sud si m-am mai destins, parca pentru cateva momente am uitat ce ma astepta. Am zis sa incerc sa ma tin dupa ei pe traseu, nu am reusit. 

Urcarea pe asfalt si drum forestier, prin soare, din primii 7k ai cursei nu m-a incurajat deloc sa imi intru in ritm, ba din contra.

Momentul (prematur) de glorie

Starea asta nu a durat totusi mult si am intrat in padure. Urma o coborare pe placul meu, un single trail printre crengi, superb, era in sfarsit racoare! Traseul interactiv, topaitul de pe o parte pe alta a raului, entuziasmul meu si racoarea ma faceau sa anticipez o cursa buna. Incepusem sa depasesc participanti, ma simteam excelent, simteam ca nimic nu ma poate opri. Am avut parte de 28k buni. Probabil pentru atat eram antrenata – o cursa de 35k.

Caderea

Se spune ca dupa km 30 intalnesti Zidul. De data asta, nimic nu prevestea asa o provocare. Ajunsa in punctul de control de la km 34.7, am incercat sa mananc, dar fara succes. Incepusem sa ma simt slabita, imi era rau, am realizat ca nu mancasem mai nimic pana acolo. Cu toate astea, imi repetam refrenul: “Daca mergi prin iad, nu te opri”. Mi-am spus ca este absolut normal sa nu ma simt confortabil, sunt o biata alergatoare “de birou”.

M-am imbarbatat cat am putut si am decis sa merg mai departe. Dupa 2 km de urcare, vazand ca sunt din ce in ce mai vlaguita, am decis sa ma intorc in punctul de control din care plecasem si sa abandonez visul de a termina cursa. Zis si facut, am ajuns in checkpoint unde am anuntat decizia.

Revenirea

Capitolul acesta al povestii mele la UTH este dedicat voluntarilor.

Sunt constienta ca nu vor ajunge niciodata sa citeasca textul, dar gandurile mele bune cu siguranta vor ajunge  cumva la ei. Momentul renuntarii la visul meu a fost tare dureros, stateam pe iarba si incercam sa imi potolesc lacrimile. Mi-am repetat ca e mai bine asa, sanatatea primeaza. Atata timp cat nu pot manca nimic, nu am ce cauta pe traseu. Mai erau totusi 20k pana la Finish.

La un moment dat, unul dintre organizatori s-a apropiat cu o tavita cu fructe uscate, ciocolata si un baton si m-a invitat sa mananc. Mi-a povestit despre editiile trecute si despre cat de curajosi sunt concurentii, cat de mult apreciaza, atat el cat si copiii lui, efortul pe care il depunem. Pentru ei, UTH este un festival – festivalul vointei. Energia lor si gandurile pozitive mi-au dat puterea de a nu renunta la vis. Am reusit sa mananc si usor, usor, am inceput sa ma simt mai bine.

Pierdusem mai bine de o ora cu drumul de intoarcere si statul in punctul de control, dar am decis sa nu ma dau batuta. “Don’t give up, never give up!” mi-a repetat fetita lui, care mi-a marturisit apoi ca nici macar nu ii place se alerge.

Ar fi fost simplu sa renunt, dar eram convinsa ca urma sa regret! Am pornit inapoi pe traseu, cu 4k in plus, si mai bine de o ora de stat.

Linia de sosire

Ultimii 20 km ai cursei au fost grei, dar cumva am alergat cu inima. Am reusit sa ma detasez de realitatea dureroasa generata de efort si am continuat. Fara obiective de timp, doar pura bucurie de a sti ca sunt pe drumul cel bun.

Cu ce plec la drum

Cred ca ideea concursului la final de concediu s-a dovedit a fi necastigatoare, in ziua concursului eram deja obositi. De asemenea, nici alimentatia dezorganizata din zilele precedente nu a ajutat.

Cursa asta a fost o lupta cu mine, o lupta pe care am reusit totusi sa o castig. Totusi acest castig nu mi se datoreaza, in totalitate, mie. Este o realizare pe care o datorez celor care mi-au fost alaturi in momentele in care am avut nevoie: Flavius, parintii, voluntarii din punctul de control de la km 35 si Explorer Adventure Club.

Va multumesc! Fara voi nu as fi dus la capat aceasta grozavie! <3

UTH: 57k, 1900m D+

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *